Grozav scandal politic, la noi în Iaşi, se stârnise. Străzile erau pustii, soarele întunecat, vântul bătea a pagubă, iar copiii nu mai vroiau să sugă. Nimănui nu-i mai tihnea concediul. Bărbaţii stăteau retraşi prin dormitoare, cu peturile de bere şi ochii în televizor, iar consoartele, deşi balonate şi leşinate de căldură, serveau a lehamite Activia, suspinând după timpurile când junele Ivan le arăta măru’. Cum bine spuneam, motivul acestei atmosfere încărcate era grozava bătălie politică stârnită între două tabere mari şi grele: Elefantul şi restul politrucilor.

Cele două tabere, mânate-n luptă de-acelaşi nobil gând (“dă, oi, drumu’ la ciolan!”), îşi lustruiau ultimele declaraţii, înainte de cutremurătoarea încleştare ce avea să rămână cunoscută în istoria anală a târgului drept “Lupta de la cotu’ broaştei”. Râioase, cum adevăr grăia Nicuşor Păduritu. Aşa că se coceau de zor planuri de bătaie şi se căutau soluţii de rezervă. Se otrăveau vorbe, se înmuiau comunicate de partid în acid, se ascuţeau cuţite, linguri, furculiţe şi se comandau pe internet coifuri. Se ţeseau intrigi, dom’le, ce s-o mai lungim...

- ... să fie mai cum?
- Mai cu forme, aşa.
- Mai plină, zici?
- Categoric. Să pârâie de sănătate! C-aşa-i place moşului. Şi neapărat tânără. Maxim douăj’de primăveri.
- ... să caut la organizaţia de mocofleţi.
- Găseşte una mai fâşneaţă. Da’ repede, că n-avem timp! Nebunu’ s-a jurat să candideze împotriva mea şi ne încurcăm de tot.

- Şi zici că ţine planu’?
- Trebuie să-l luăm prin învăluire, că altfel ne calcă-n picioare Elefantu’. Aşa că apelăm la calu’ ăla... cum îi zice?
- Trojan!
- Nu virusu’, Dane, calu’ zic.
- Traian!
- Nici şefu’ tău.
- Troian!
- Aşa, troian!
- Te pup!
- Şi eu te pup. Pa, pa!

Dimineaţa începea să lumineze modestul palat al Consiliului Judeţean şi se schimbau gărzile. De când conflictul atinsese punctul culminant, Elefănţimea sa ordonase triplarea efectivelor de burţi comunitare la intrări şi o pază draconică.

O domnişorică tânără, cu faţa îmbujorată şi părul negru ca steagul Namibiei, cu doi ochi, un nas şi-o gură proaspăt rujată, decolteu zdravăn, jartiere de-mprumut, fustă muleu şi sandale cu tocuri porno, tulbura, în acea dimineaţă, obişnuitul peisaj al figurilor ce se perindau de obicei pe la stăpânire. Mirosul de parfum ieftin franţuzesc inunda nările gealaţilor de la intrare.

- Staţi aşa, domnişoară! Cu ce treburi în perimetru?
- Vreau să vorbesc cu Elefănţimea Sa, susură glăsiciorul din spatele dinţilor cu strungă oblică la mijloc.
- Sunteţi aşteptată?
- Şi-ncă cum... şi-n vis mă aşteaptă, răspunse, misterios, cuconiţa.  
- Să zică parola, ordonă unul dintre gealaţi, privind moleşit în decolteul duduii.
- “Un paner cu mere coapte, şapte cuburi de ciment, Nichita e-un impostor, trădător, incompetent!”, răspunse fata, fără ezitare.
- Las-o să treacă.

Elefănţimea Sa se tolănea în birou, alături de chir Ilă, omul lui de încredere, când secretara l-a anunţat că “propunerea PDL pentru postul de vicepreşedinte doreşte să fie primită”.

- Transmite-i să mă pupe-n... apucă să răspundă, nervos, conu’ Costică, în momentul în care uşa s-a deschis larg şi un cocktail de culori, senzaţii şi prospeţime a inundat atmosfera bătrânească din birou.
- ...  să vă pup mânuşiţele, vroiam să zic, stimată păsărică, continuă, încurcat şi emoţionat ca un absolvent de Spiru Haret, conu’ Costică.
- Complimentele mele sincere, Elefănţimea voastră, răspunse fetişcana şi făcu o piruetă care lăsă să i se întrevadă şaormele.
- Cu cine am onoarea?
- Sunt Didina Dulci-păcate, propunerea PDL pentru postul de vicepreşedinte.
- ... propunerea pentru? se fâstâci în continuoare conu’ Costică.
- Postul de vicepreşedinte, Elefănţimea voastră. Într-un limbaj mai puţin oficial,  sunt omul desemnat să stea alături de dumneavoastră şi să vă ajute cu orice veţi avea nevoie.
- Cu orice?
- Orice.
- Chir Ilă, lasă-ne şi ieşi, ordonă Elefănţimea sa, după care se-ntoarse spre duduiţă cu faţa luminată de zâmbet.

- Şi zici tu, rică-pică-păsărică, că s-au gândit tonţii ăia a’ tăi să renunţe la scripcar şi să-mi trimită aşa minunăţie ca... să-mi vegheze inspiraţia?
- Întocmai cum aţi spus, Elefănţimea voastră, şuşoti duduiţa, gudurându-se pe lângă pieptul lat şi încă puternic al Marelui Alb.
- Şi cum de s-or gândit ei la tine?
- Au spus că prea multă încrâncenare nu foloseşte nimănui. Şi-apoi, tare mult ţineam să vă cunosc... mai intim.
- Înţeleg, zâmbi Elefănţimea Sa... dar să ştii că drept de semnătură nu-ţi dau.
- Cum să nu-mi daţi?! sări duduiţa ca arsă.
- Aşa cum ai auzit. Ai să ai prime babane, sporuri, deplasări de lux şi medalii de argint, dar drept de semnătură nema.
- Bi-bi-cule... se agăţă duduiţa de grumazul gros al Elefănţimii sale.
- Nici un bibicule. Asta să ne fie înţelegerea, dacă vrei să-mi stai prin preajmă şi să înveţi cum se conduce un judeţ.

Duduiţa a rămas puţin încurcată, privind fix la încăpăţânatul con Costică, după care a zâmbit şi s-a scuzat până la toaletă. Cum s-a închis uşa în urma ei, s-a deschis o alta, de la anticameră, lăsând să se întrevadă privirea speriată a lui chir Ilă.

- Coane Costică, îi ţapă, dom’le, nu muşca!
- Ştiu, băiete, că nu m-am născut ieri, răspunse plictisit Elefănţimea sa şi se trânti în fotoliu.
- ... o iubeşti? îndrăzni sfetnicul de mare taină.
- Cum iubeşti viciul, chir Ilă. Cum iubeşti viciul...
- E trimisă să te termine, luminate. Acu’ cere sfaturi prin telefon de la şefii ei. Am doi oameni care o ascultă cu borcanu'.
- E-atât de tânără, chir Ilă... tânără şi proaspătă ca o perjă udată de rouă.
- E o perversă!
- ... în iarbă, cu foşnet de fustă.
- Ce  facem cu ea, coane Costică?
- Trage-i un şut în cur şi dă-i bani de-un taxi.
- Pe urmă halim o duşcă?
- Tragem şi-o duşcă. A, să nu uit! se-nveseli brusc conu’ Costică. Ţi-am povestit vreodată cum m-am întâlnit, în ’93, cu regina Iordaniei?
- Nu.
- Straşnică fetişcană, Gogule!